logo www.orastieinfo.ro

PAGINA
MUNICIPIULUI
ORĂȘTIE

Ioan I. Moța

(5 iulie 1902 - 13 ianuarie 1937)
avocat, fondator al Legiunii Arhanghelului Mihail


Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele.
Am iubit pe Christos, şi am mers fericit la moarte pentru El !
Ioan I. Moţa


Ioan I. Moţa - Biografie

Ionel Mota Ionel Moţa s-a născut la 5 iulie 1902, fiind primul fiu (născut dupa două surori) al preotului-ziarist Ioan Moţa.

Urmează şcoala primară la Orăştie. După terminarea şcolii primare a urmat cursurile gimnaziului "Kun" din Orăştie timp de trei ani, fără a reuşi să le termine, căci între timp a izbucnit primul război mondial. În aceste vremuri tulburi îşi urmează tatăl la Bucureşti, acolo urmând cursurile secundare la liceul "Gheorghe Lazăr".

Situaţia frontului obligă întreaga familie - fără Ioan Moţa, care a fost trimis de Statul Român în Statele Unite - să se retragă spre Iaşi împreună cu Armata Română. După terminarea războiului, tânărul Moţa îşi continuă studiile şi îşi ia bacalaureatul la Liceul "Sfântul Sava" din capitală.

În toamn aceluiaşi an va pleca cu o bursă de stat la Sorbona, urmând dreptul şi ştiinţele politice. În anii următori, statul român nu mai poate subvenţiona bursa, i se recunoaşte primul an de studii la Paris şi se înscrie în anul II la Facultatea de drept a Universităţii din Cluj.

Ioan I. Moţa - La icoana

De la icoană şi altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme purtaţi de valurile omeneşti şi n-am ajuns la nici un mal, cu toata curăţenia impulsurilor noastre (ramasă interioară, nu impusă valului care ne purta)... Acum, cu sufletul greu, răzleţiţi, sfârtecaţi, ne strângem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, readucătoare de puteri, la picioarele lui Isus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului - la icoană...

Noi nu facem, şi n-am făcut o singură zi în viaţa noastră politică... Noi avem o religie, noi suntem robii unei credinţe. În focul ei ne consumăm, şi în întregime stăpaniţi de ea, o slujim pâna la ultima putere. Pentru noi nu există înfrângere şi dezarmare, căci forţa ale cărei unelte vrem noi să fim, e etern invincibilă.

Nu putem discuta deocamdată în amănunte cauzele prăbuşirii sistemului de până acum. Să fie spus doar atât, în aceste clipe de zămislire nouă, să fie spus clar şi hotărât, spre a imprima caracterele noului sistem născând: lumină din lumină !

Întunericul patimilor nu va putea niciodată cristaliza un focar de lumină salvatoare. Iar ceea ce căutăm şi dorim noi din toată fiinţa noastră, e lumina, e înstăpânirea din nou a vieţii aşa cum a voit-o Dumnezeu: viaţa de adevăr, dreptate, virtute. În aceasta constă mântuirea, cu scăparea de jidani şi de toate plăgile ucigatoare care ne mistuie: readucerea rodului în via dumnezeiască azi bolnavă şi stearpă, în naţiunea noastră (măcar în ea) căzută în ghearele satanice stârpitoare ale sufletului şi aducătoare de pieire. Această nouă fecundare a sufletului pierdut al unei naţiuni, nu se poate face decât prin cea mai pură esenţă de lumină, de virtute.

De pregătirea şi cultivarea acestei esenţe am căutat noi a ne îngriji înca de mult, de când prevedeam ceasul deziluziei amare. (Vom dovedi la timp că am prevăzut acest ceas). Şi am ajuns la crezul că ea nu poate fi creată, păstrată, cultivată şi apoi întrebuinţată la operaţia de regenerare, decât în mediul ei creator. Ea nu poate fi gasită şi captată decât la izvorul ei: la picioarele Mântuitorului, sub iubitoarea oblăduire a lui Dumnezeu. Vrem viaţa, scânteie mântuitoare, vrem cale izbăvitoare ... "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa", e sentinţa neclintită a lui Isus. Deci la El, la Dumnezeu, la harul său am alergat, dar piedici şi rătăciri ni s-au ridicat în cale, şi acşiunea noastră a tânjit. Vrem să trecem peste piedici ! Am şi trecut ... A fost o zi dureroasă pentru noi ziua aceea de lepădare şi îndepărtare a piedicilor, căci ne erau crescute în suflet, ba chiar le iubeam. Dar am învins durerea, am ridicat fruntea şi am călcat asupra lor. Acum, în pustiu, suntem iaraşi liberi, în faţa viitorului. Cadrele pe care ni le alcătuim de astă dată, trebuie să cuprindă, şi vor cuprinde, numai crezul, dorinţa şi acţiunea salvatoare, ferite de tot ce e umbră şi întuneric.

Vrem să construim deci (şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi) o celulă de stralucitoare lumină, care va acţiona, adică va lumina şi deci va mântui. Nu suntem creatori de lumină. Ea se află numai la Dumnezeu. Nu suntem făuritori ai mântuirii dorite, ci vrem să fim simple unelte ale acestei forţe salvatoare, pe care n-o căutam aşadar în altă parte decât în singurul loc unde se află: la Dumnezeu.

Deci: la Icoană!

Această casuţă e, natural, un sistem. El există, de-acum. Şi orice sistem viu e mişcat de o forţă. În sistemul societăţilor omeneşti, forţa nu se captează decât prin organizare. Aşadar sistemul nostru trebuie să aibă o organizaţie, şi o are. Organizaţia însă, nu se poate naşte şi dezvolta sănătos, fără rânduială, ierarhie şi mai ales fără un Conducător.

De aceea organizaţia noastră are un şef, neales de nimeni, ci consimţit de cei ce, atraşi de o forţă tainică, au venit să constituie, sub conducerea unui şef, celulele ordonate şi disciplinate ale organizaţiei. Acest şef al nostru este Corneliu Zelea Codreanu.

Sistemul nostru, această căsuţă cu rânduiala şi conducerea ei, strâns unit în jurul stâlpului credinţei în Dumnezeu (singurul ei stâlp de sprijin), îşi începe, în faţa lumii, munca, strădania, de care ne e legată singura nădejde de mântuire.

Avem credinţa că, de astă dată, mergem drept la ţintă şi biruinţa este asigurată. Neamul va fi servit, mântuit, deoarece nu înţelegem să ne mai depărtăm nici o clipă de la Icoană şi de la porunca ei. Nu mai lucrăm deci noi, ci ea, care este neînvinsă.

Celor destul de tari la suflet pentru a ne înţelege, a ne aproba şi însoţi de pe-acum, le trimitem chemarea noastră: la Icoană !

Ceilalţi, cei mulţi, vor veni mai târziu, dar vor veni sigur.

"Pământul Strămoşesc", anul I. No. 1 (1 August 1927)

Testamentul lui Moţa

Ionel Mota Bucureşti, 22 Noiembrie 1936

Iubiţii şi mult încercaţii mei părinţi şi dragi surori,

Dumnezeu a vrut să fie aşa.

Durerea e mare, imensă, o ştiu. Şi mă cutremur de îngrijorare la gândul că aţi avea prea puţină putere s-o suportaţi. Dar, iubiţii mei părinţi, căutaţi să vedeţi, alături de durerea voastră, toată frumuseţea faptei noastre: Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos ! Se clătina aşezarea creştină a lumii ! Puteam noi să stăm nepăsători ? Nu e o mare binefacere sufletească pentru viaţa viitoare, să fi căzut în apărarea lui Hristos ? Astfel, pe lângă durere, nu se poate să nu simţiţi şi o mare înălţare sufletească. Dumnezeu să vă dea puterea de a purta suferinţa aceasta şi a o birui.

Câteva rugăminţi de ordin practic: Nu lăsaţi să moară "Libertatea" ! Din ea va putea trăi familia mea...

Scumpii mei părinţi, în durerea voastră, gândiţi-vă la ce au avut de îndurat şi alţi părinţi, ca Moscardo, care a stat de faţă la telefon la împuşcarea fiului său ! Şi totuşi nu a deznădăjduit, ci a luptat şi a trăit, pentru a-şi împlini datoria !

Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El ! De ce să vă chinuiţi prea mult, când eu am sufletul mântuit, în împărăţia lui Dumnezeu ?

Grija pentru familia mea să nu vă copleşească. Dumnezeu nu o va lăsa muritoare de foame. Toate se vor aranja bine.

Scumpa mea mamă, sunt îngrijorat de moarte pentru răul pe care şi-l va face mama prin lungile nelinişti după aflarea plecării pe front, apoi de putere mamii de a rezista loviturii pierderii mele.

Scumpă mamă, cu lacrimi în ochi îi spun mamii, cât şi tatii, ultima mea dorinţă: fiţi tari, stăpâniţi-vă durerea şi trăiţi pentru ocrotirea copiilor mei.

A lor e nenorocirea mai mare, dacă toată lumea îşi va pierde puterea de rezistenţă şi se va frânge sub povara durerii.

Măcar din dragoste pentru Mihail şi Gabriela, repet într-una rugămintea mea fierbinte, de a fi tari, a fi curajoşi. A avea încredere în ajutorul lui Dumnezeu, pentru suportarea nenorocirii personale materiale (căci nenorocire sufletească nu este).

Cât de liniştit aş fi eu, să am încredinţarea aceasta, că veţi fi tari. De aceea, vă rog să auziţi clipă de clipă chemare mea, implorarea mea: nu vă lăsaţi răpuşi! E mai rău atunci.

Şi iertaţi-mi, scumpii mei părinţi, tot zbuciumul pe care vi l-am adus în viaţă.

Nu l-am adus decât din dragoste de Dumnezeu şi Neam, din inimă curată.

Va îmbrăţişez acum cu tot sufletul meu şi sunt sigur că-mi veţi împlini dorinţa de a înfrunta durerea cu tărie şi încredere în mila lui Dumnezeu.

Al vostru mult iubitor,
Ionel


Bucureşti, 22 Noiembrie 1936
Dragă Corneliu,

Rugamintea mea – în singura mea îngrijorare pe care o am: copiii şi Iridenta – e doar aceasta una: Nu lăsaţi "Libertatea" să moară.

... ... ... ... ... .

Sunt sigur că, deocamdată cel puţin... tata (plus mici colaborări) vor putea face faţă redacţiei. Cât despre administraţie, ea va continua pe linia trasată, aşa cum e azi...

Iridenta să nu se mute din casa "Mică", nici din Bucureşti.

Venitul foii îi ajunge pentru trai. Iar cum D-l Gigurtu îi va face sigur o chirie redusă (i-am scris), nu va putea locui în altă parte mai ieftin. Nici nu vreau apoi să-i mai aduc, în plus şi durerea de a trebui să-şi desfacă casa. Abia şi-a înfiripat-o şi s-o risipească. În nici un caz nu doresc să se instaleze la Huşi (de unde nu va putea, de altfel, să conducă administraţia căci n-are echipa de băieţi de aici, învăţaţi de mine), nici la Orăştie.

Deci, totul să rămâna pe loc şi să continue ca şi înainte de plecare mea...

Cu concursul tău şi lăsând "Libertăţii" sectorul operei ziaristice pe care o împlinea pâna acum în Legiune, – foaia e asigurată şi familia mea are din ce trăi. Te rog deci ajută "Libertăţii" să trăiască.

E de dorit ca, cu timpul, să fi crescut un element bun ca redactor. Va fi salariat, va face carieră aici...

Mor, Corneliu, cu tot elanul şi toată fericirea, pentru Hristos şi Legiune. Nu cer nici răsplată, nici nimic, ci doar biruinţa. Şi vă rog să aveţi inima pentru copiii mei.

Cu Iridenta te rog să fii îngăduitor şi iertător. Ştiu că nu vă veţi putea înţelege totdeauna. Dar nu încerca, inutil, s-o schimbi în felul vederilor tale. Nu spun să te interesezi de o blândă supraveghere şi îndrumare a lor. Dar în conflictele care ştiu că se vor ivi, fii tu cel îngăduitor. Gândeşte-te la durerea şi la pierderea lor, la nervii ruinaţi ai Iridentei şi la tot ce nu se poate schimba oricât te-ai necăji. Ea încolo e econoamă, cinstită, trăieşte numai pentru copii, e devotată şi nu trebuie lovită şi mai mult, chiar dacă ar avea vină.

După aceste lucruri personale, iată, deoarece e vorba de despărţire, îţi urez ocrotirea lui Dumnezeu şi biruinţa cât mai apropiată. Sunt fericit şi mor bucuros cu această mulţumire, că am avut putinţa de a simţi chemarea ta, de a te înţelege şi de a te servi. Căci tu eşti Căpitanul! Ţi-am şi greşit, şi ce ştii şi ce nu ştii. Iartă-mă. N-am greşit însă niciodată nimic celei mai sincere fidelităţi legionare şi fidelităţii faţă de tine, Căpitanul. N-am făcut destul pentru Legiune în ultimii ani, dar am crezut şi cred în tine şi faţă de această credinţă n-am păcătuit vreodată nici în cea mai ascunsă cută sufletului meu (chiar dacă uneori mai criticam câte ceva, cu bună credinţă, ca de pildă lipsa ta de ataşament faţă de forme şi contabilităţi, care aduc adeseori mari neajunsuri de fond).

Şi să faci, măi Corneliu, din ţara noastră o ţară frumoasă ca un soare şi puternică şi ascultătoare de Dumnezeu !

Trăiască Legiunea !

MOŢA

Eu voi scrie în Spania 200-300 articole pe care le las spre a apărea timp de 5-6 ani câte unul în fiecare număr al foii, postum. Aceasta va face foaia şi mai căutată. Alte îndrumări am lăsat în scrisoarea către Iridenta.




  • Comentarii
  • Comentarii pe Facebook
  • Statistici

Puteți folosi tag-urile HTML bold, italic, underline.
Comentariile care conțin: insulte, atacuri la persoană, chestii rasiste sau alte mizerii, vor fi șterse. De asemenea îmi rezerv dreptul de a șterge comentariile care îmi displac.

Numele:

E-mail (nu va fi publicat):

Website (nu este obligatoriu):

Mesaj:

Încă nu este implementat.