logo www.orastieinfo.ro

PAGINA
MUNICIPIULUI
ORĂȘTIE

Ioan Moța

(15 decembrie 1868, Nojag, jud. Hunedoara - 20 noiembrie1940, București)
gazetar, protopop al Orăştiei

Îi strigăm şi noi de dincoace părintelui ostaş: cu misiune sau fără, eşti tot omul de ispravă pe care l-am ştiut.
(Nicolae Iorga - Omul de ispravă în Neamul Românesc nr. 261/1917)


Părinte iubitor,
Îndrumător neobosit credincioşilor săi
Şi stâlp neclintit neamului său.
(inscripţie de pe mormântul de la Orăştie.)


Gazetari şi luptători pentru libertatea românilor

- de Valentin Orga

Ioan Mota NUMELE LUI TREBUIA UITAT. Prin urmare s-a încercat ştergerea lui din istoria Ardealului, din istoria românilor. Trebuia uitat căci devenise mult prea mare, îl purtaseră două generaţii de vajnici naţionalişti: protopopul Ioan Moţa şi Ioan I. Moţa. Tată şi fiu - două destine, de luptători, aceeaşi armă: naţionalismul. Tatăl a fost "condamnatul" la uitare datorită fiului: "purtam vina de a fi tatăl fiului meu".

Protopopul Ioan Moţa s-a născut în 30 decembrie 1868, în satul Nojag - protopopiatul Devei, în familia preotului Ioan Moţa, care timp de 47 de ani şi-a păstorit consătenii în credinţa ortodoxă. Va urma şcoala în sat, iar apoi va trece la gimnaziul din Beiuş, încheindu-şi însă situaţia în ultimul an la Brad. Crescut în spiritul celei de-a doua jumătăţi a veacului trecut, cu credinţa în Dumnezeu şi dragoste pentru neamul său, tânărul Ioan Moţa va urma cursurile Institutului Teologic din Sibiu. În primii doi ani îl are coleg, printre alţii pe Ilie Miron Cristea, viitorul Patriarh al României Mari. Se simte atras de presă încă din anii gimnaziului; aceasta fiind dintre cele mai redutabile arme ale naţionaliştilor români. El va colabora la TRIBUNA cu ştiri şi articolaşe, dar mai ales cu prelucrări în versuri ale unor povestiri. În timpul studenţiei îşi continuă această colaborare, întregind-o cu aceea la revista MUSSA a Societăţii de lectură "Andrei Şaguna". Ultimul an îl va absolvi după o mică întrerupere, avându-l ca coleg pe Ilarie Chendi. Tot în ultimul an este ales vice-preşedinte al Societăţii, preşedinte fiind profesorul P. Şpan.

Atmosfera existentă în Sibiu în anii în care îşi desăvârşea studiile şi care coincidea cu acţiunea memorandiştilor, contactul cu gruparea din jurul TRIBUNEI sau cu diferiţi fruntaşi ai mişcării naţionale, îşi vor pune adânc amprenta pe personalitatea lui Moţa, contribuind la conturarea ambiţiilor şi planurilor personale, determinându-i chiar formaţia intelectuală şi politică.

Colaborarea la TRIBUNA şi FOAIA POPORULUI, contactul cu unii lideri ai mişcării naţionale, printre care D. Domşa şi D.P. Barcian, cărora Moţa le era student, i-a adus acestuia din urmă o "răsplată" care îl onora, dar în acelaşi timp îl supunea unor grele încercări. Datorită proceselor în presă în care era implicată TRIBUNA şi condamnările pronunţate împotriva unora dintre redactorii gazetei s-au rărit rândurile din jurul celor două organe de presă ale P.N.R. Astfel, Comitetul Naţional întăreşte aceste rânduri chemând la TRIBUNA pe Cornel Pop-Păcurar, Cornel Scurtu şi pe studentul I. Deleanu, iar la FOAIA POPORULUI, pe Ioan Moţa, căruia îi încredinţează redactarea acesteia. El îşi ia misiunea în primire începând de la 1 noiembrie 1893.

Aici Moţa, mergând pe tonul impus de TRIBUNA, transcria într-un limbaj accesibil lumii satului dezideratele naţiunii române, făcându-i totodată chemare la unitate de acţiune. Urmărind scrierile sale putem constata tonul mobilizator al articolelor adresate poporului, iar pe de altă parte tonul acuzator, incisiv când demască nedreptăţile săvârşite de toate nivelele administraţiei, de la cea locală, până la guvernul maghiar. Problemele abordate sunt foarte variate, în funcţie de evenimentele la zi. În nenumărate rânduri atacă politica de maghiarizare, semnalând totodată eforturile autorităţilor maghiare în acest sens, (a se vedea legea căsătoriei civile, legea "matriculii civile" a naşterii, pericolul ce plana asupra şcolilor româneşti). Un alt subiect abordat în repetate rânduri este legat de necesitatea consolidării economice, ca premisă a reuşitei afirmării pe toate planurile a românilor ardeleni. Moţa este convins că, practicarea meseriilor şi negoţului, atât de neglijate, oferă mai multă siguranţă, fiind mai eficiente. Îmbrăţişarea lor de către români ar implica şi o pătrundere a acestora în oraşele, care "înrâuresc asupra împrejurimii în chip foarte simţit".

În toamna anului 1895, tânărul Moţa acceptă invitaţia fondatorilor REVISTEI ORĂŞTIEI, primul ziar românesc din comitatul Hunedoarei. Acceptarea nu s-a datorat doar posibilităţii de întoarcere acasă. Criza "TRIBUNEI", prindea tot mai mult contur, iar eliberarea memorandiştilor o va acutiza. Duelul dintre cei mari ar fi putut să strivească începutul de carieră al unui tânăr. Pe de altă parte gruparea din jurul Băncii ARDELEANA, avea nevoie de un om cu experienţă într-ale ziaristicii. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât se hotărâseră, după 9 luni de apariţie, să depună cauţiune, pentru a se putea implica în disputa de idei politice. Moţa avea deci posibilitatea să pună în aplicare ceea ce învăţase la şcoala tribuniştilor.

Dornic de afirmare, foarte dinamic, Ioan Moţa nu s-a limitat doar la activitatea de redactor al REVISTEI ORĂŞTIEI. El se implică în toate activităţile iniţiate de gruparea orăştiană. Nepot al lui I. Mihaiu, mare propietar şi intim al lui Mihu, el devine unul dintre oamenii de bază ai grupului. Acţionar la ARDELEANA şi la Institutul Tipografic MINERVA este secretar al comitetului de conducere al celei din urmă , alături de Şt. Erdely, dr. S. Moldovan, A.P. Bârcian, N. Ivan.

REVISTA ORĂŞTIEI militează, în condiţiile crizei din P.N.R. pentru concilierea diferendelor dintre cele două tabere. Orăştienii considerau necesară adaptarea tacticii politice a partidului la noile condiţii, pentru transformarea acestuia într-un instrument mai eficient al mişcării naţionale. "Spre înaintarea noastră nu avem să aşteptăm ajutor de la nimeni - se scria în revistă - ci noi, fraţi de sânge, să punem umăr la umăr, întru întruparea dorului nostru". Revista se va implica în luptele dintre cele două grupări, înclinând spre tabăra "tribuniştilor", oferindu-le paginile sale.

Într-o altă ordine de idei, Moţa continuă şi în paginile noii sale gazete să ia atitudine împotriva autorităţilor maghiare, mai ales cu prilejul Milleniului. Va avansa chiar un plan de acţiune la nivelul comitatului, care să susţină demersurile fruntaşilor români din reprezentanţa comitatului.

Se va retrage de la REVISTA ORĂŞTIEI, în iulie 1898, acţiunea sa fiind "salutată" de redactorii maghiari de la Szászváros, adversara cele dintâi, printr-o apreciere ce-i face cinste tânărului redactor: "retragerea dânsului de la Revistă va fi în favorul acesteia căci cultivarea direcţiuni ultra-maghiarofagă pe care dânsul o reprezenta acolo nu credem că i-ar sta în interes în întâia linie nici însuşi românismului".

După plecarea lui, gazeta intră sub influenţa dr. A. Muntean, care o angajează pe o direcţie mult prea radicală, lovind indirect chiar în Ioan Mihu.

În perioada scursă de la venirea lui Moţa în Orăştie, activitatea grupului a fost deosebit de bogată. Participând la toate acţiunile iniţiate de fruntaţii locali, el va fi ales într-o serie de comitete. Astfel a fost ales secretarul "Reuniunii româneşti de economie din Orăştie şi jur", înfiinţată din iniţiativa lui Mihu. În ideea ajutorării familiilor de români, Moţa, împreună cu I. Branga, au iniţiat înfiinţarea unei "însoţiri române de înmormântare", convingându-i pe oameni de eficienţa acesteia. Preşedinte a fost ales dr. Ioan Mihu, iar Moţa îndeplinea funcţia de secretar. Îl regăsim în această perioadă şi în comitetul de conducere al Despărţământului IX (Orăştie) al ASTREI, precum şi în comitetele anuale ale casinei române. La reuşita Adunării Societăţii Pentru Fond de Teatru îşi aduce contribuţia atât ca membru al comitetului de organizare, cât şi ca actor, într-o piesă de teatru. De altfel plăcerea jocului o descoperise încă din anii petrecuţi la Sibiu, unde a urcat pe scenă alături de nume cunoscute: Lenţi Cunţan, Emil Borcia, Miţi Baciu, Lucreţia Popescu, ş. a.

Mai mult, ca o recunoaştere a activităţii sale în cadrul grupului, va fi ales deputat pentru Sinodul ARHIDIECEZAN, din 1897, iar în anul următor ajunge în reprezentanţa oraşului, unde se dovedeşte foarte activ.

După o scurtă perioadă petrecută la Sibiu, în redacţia TELEGRAFULUI ROMÂN, se întoarce în Orăştie, câştigând concursul pentru postul de paroh II, din localitate.

Chiar şi hirotonisit preot, el nu se desparte de prima lui dragoste, ziaristica. Atunci când "Reuniunea economică", hotăreţte editarea unui organ de presă propriu, el îşi oferă sprijinul. Astfel BUNUL ECONOM îl va avea ca redactor - responsabil timp de doi ani (1900 - 1901). În acest răstimp editează şi un adaus SPICUIRI LITERARE. În cele 28 de numere putem descoperi semnăturile unor foarte cunoscuţi scriitori români.

În acest timp în grupul orăştian intervin câteva schimbări, provocate de venirea dr. Aurel Vlad la conducerea ARDELENEI. Tânăr şi bine pregătit, acesta dinamizează cercul fruntaşilor locali. Noua poziţie şi legăturile cu o serie de tineri, tovarăşi de idei din timpul studenţiei, îl ajută în iniţiativa sa de a lansa un program de acţiune pentru rezolvarea impasului în care se află mişcarea naţională. Dintre cei care subscriu acestui program amintim doar pe Al. Vaida-Voievod, Ilarie Chendi, dr. V. Moldovan, dr. A. Cosma. Alături de ei se află şi dr. Ioan Mihu. Odată cu începerea anului 1902 va apare LIBERTATEA, ziarul care va purta cuvântul acestui grup, caracterizat prin dinamismul tinereţii multora dintre membri şi prin realismul cu care priveşte problemele existente în Imperiu, dar şi în sânul mişcării naţionale. Acest nou organ de presă urma să fie susţinut prin colaborarea şi finanţarea celor care au subscris programului. Lui Moţa îi revine sarcina editării lui. Acesta împreună cu alţi patru fondatori înfiinţează şi o tipografie, "TIPOGRAFIA NOUĂ", în anul 1904. Între reuşitele ziarului şi ale celor din jurul său, cele mai importante ar fi: alegerea lui Aurel Vlad, ca deputat cu program naţional, în Parlamentul maghiar (1903), precum şi impunerea tacticii activiste în urma Conferinţei Naţionale din 1905, urmată de victoriile electorale în alegerile parlamentare.

Ioan Moţa scoate pe propria răspundere, un supliment ilustrat FOAIA INTERESANTĂ, începând cu anul 1905, iar din 1906 TOVĂRĂŞIA pe care o mută la Hunedoara. Din 1907, în fiecare an, până la trecerea sa în România, editează CALENDARUL NAŢIONAL. Dintre colaboratorii săi, cel mai de nădejde a fost în această perioadă dr. Sebastian Bornemisa. Acesta îi va deveni chiar ginere. El va înfiinţa editura LIBRĂRIA NAŢIONALĂ, şi îşi va edita o revistă, COSÂNZEANA, la care au colaborat multe dintre condeiele talentate ale românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.

Treptat, gruparea din jurul LIBERTĂŢII s-a depărtat de Orăştie în cea mai mare parte, membrii ei fiind chemaţi "la trebi mai înalte". În înţelegere cu aceştia, Moţa preia destinele acestui ziar, trecându-l în proprietate (1908). Acesta va cumpăra şi tipografia în întregime. Din acest moment el transformă LIBERTATEA într-o gazetă poporală, care se adresa în primul rând oamenilor satelor ardelene. Totuşi aria de răspândire este mult mai mare, ziarul fiind citit în America, în mai multe state europene, ajungând până în Africa de Sud.

La cele trei foi amintite mai sus, Moţa mai adaugă după anul 1910 şi un supliment umoristic, BOBÂRNACI. El realizează un adevărat trust de presă.

În activitatea sa el pune accent pe necesitatea "luminării" poporului prin cultură, atribuind presei rolul complementar al şcolii, în condiţiile vitrege, create de politica maghiară, pentru şcolile româneşti. Urmărind stimularea abonării ziarul oferă pentru comunităţile cu cele mai multe abonamente, premii constând în biblioteci de câte 25-30 de cărţi.

Activitatea sa şi aduce însă şi neajunsuri. Îi sunt intentate 10 procese de presă, dintre care două iertate în timpul desfăşurării tratativelor fruntaşilor naţionali cu guvernul maghiar. Cel mai răsunător a fost cel din 1903 pentru articolul "A murit Matya şi cu el dreptatea", prilejuit de dezvelirea la Cluj a statuii regelui Matei Corvin. La fel ca şi alţi fruntaşi naţionali şi Ioan Moţa va fi nevoit să se refugieze în România, pentru a se salva. Refugiat în Bucureşti împreună cu Sebastian Bornemisa, se alătură demersurilor celorlalţi ardeleni pentru convingerea opiniei publice şi a guvernanţilor de necesara intrare a României în război. Vor colabora la EPOCA lui N. Filipescu şi la TRIBUNA reînfiinţată de ardelenii refugiaţi. Cei doi vor tipări aici LIBERTATEA şi FOAIA INTERESANTĂ. Dar nu după mult timp acestea îşi vor înceta apariţia, căci propietarul se va înrola în armata română care trecuse Carpaţii. După răsturnarea de situaţie va ajunge în Moldova. Însă nu pentru prea multă vreme, împreună cu V. Lucaciu şi V Stoica, Moţa va pleca în misiune de propagandă pentru cauza românilor ardeleni, în S.U.A. După ce vor participa la mai multe adunări din diferite oraşe americane, unde se găseau în număr mare şi români, Misiunea Patriotică Naţională se stabileşte în Cleveleand (Ohio). Aici Moţa editează câteva numere din foile sale, contribuind la actul de propagandă.

Întors din America, singur, va rămâne o scurtă perioadă în Basarabia, unde primeşte împreună cu Sebastian Bornemisa, redactarea ziarului CUVÂNTUL MOLDOVENESC, al lui Pan Halipa. Ei vor tipări primul ziar cu caractere latine.

După realizarea măreţului ideal naţional - Unirea tuturor românilor - în aceeaşi lună se întoarce în Orăştie. După aproape trei decenii de activitate, Moţa se vede nevoit să o ia de la început. Astfel va apare din nou LIBERTATEA, cu un adaus, sugestiv intitulat PLUGARL LUMINAT, nelăsând nici un dubiu asupra intenţiilor lui. Dar la fel ca în întreaga lume politică românească, realizarea idealului Unirii produce o criză, datorată absenţei unui ideal comun şi în P.N.R. Chiar şi pe Moţa, credinţa sa de naţionalist îl face să-şi găsească cu greu locul. Va fi o perioadă liderul P.N.R. în Orăştie şi apropiat al conducerii partidului. În această calitate va fi ales deputat în primul parlament al României Mari. Va mai păşi în forul legislativ al ţării, în timpul guvernării Iorga - Argentoianu, atunci în calitate de senator. A mai fost ales şi a treia oară în 1937, pentru Senat, dar cărările murdare ale politicii au schimbat soarta acelui parlament ales.

Crezul său de naţionalist l-a făcut să îmbrăţişeze spre sfârşitul vieţii o mişcare pe care interese străine şi ambiţii meschine au murdărit-o. Fiul său, întemeietor al acesteia a murit luptând în Spania, împotriva comuniştilor, devenind un erou al tinerei generaţii din perioada interbelică.

La moartea sa, protopopul Ioan Moţa a fost cinstit ca o mare personalitate, organizându-se funeralii naţionale. A murit într-o perioadă atât de tulbure (1940), cu sufletul îndurerat că s-a pierdut o parte din trupul sfânt al Ardealului.

Dar ultima lui realizare, pentru oraş, va dăinui prin vremuri. În calitate de proptopop, ctitoreşte o măreaţă catedrală, împlinind un vis ce şi-l făuriseră orăştienii încă la sfârşitul secolului trecut. Ne limităm în aceste rânduri să cităm câteva aprecieri ale d-lui colonel V. Cugerean, despre această măreaţă ctitorie: "a cărei cupolă larg deschisă şi campanila ce se înalţă semeaţă spre cer au şters veacurile de umilinţă ale modestelor biserici româneşti".

Cei ce l-au petrecut pe ultimul său drum şi-au înscris iubirea şi respectul pe mormântul său:
"Părinte iubitor,
Îndrumător neobosit credincioşilor săi
Şi stâlp neclintit neamului său."


Părintele Ion Moța

Înregistrăm, cu o sinceră emoţie, o întâmplare neînsemnată în aparență, dar care ne poartă cu gândul spre vremile bune ale solidarităţii noastre naționale. Părintele Ion Moța, vechiul luptător îndrăzneţ din epoca stăpânirii maghiare, redactorul popular al foii Libertatea, și-a reluat, după o întrerupere de doisprezece ani, misiunea sa de slujitor al altarului, ca preot în Orăștie. Micul orășel din județul curat românesc al Hunedoarei a văzut, deunăzi, însuflețita solemnitate a instalării sale, în mijlocul unanimităţii sufragiilor sufletești din acel ţinut.

Povestea acestei reîntoarceri merită să fie istorisită în câteva cuvinte, pentru că pilda să vorbească tuturor.

Încă dinainte de război, părintele Ion Moţa era preot în Orăștie și redactor la "Libertatea". Își închinase, de-opotrivă, activitatea sa practicei sentimentului religios și apărării ideii naţionale. Se împărţea, cu inima împăcată, între amvonul bisericii și masa de scris a redacţiei. În conștiinţa sa, cele două misiuni se confundau.

La intrarea României în acţiune, când ostașii regelui Ferdinand au trecut Carpaţii, făcând să fluture dealungul vechilor hotare steagurile libertăţii așteptate, părintele Ion Moţa nu și-a mai putut ascunde adevăratele sale simțăminte. S'a alăturat armatei românești, a cărei soartă a împărtășit-o, apoi, după retragerea din munţi, până în refugiul din Moldova, ducând pretutindeni credinţa sa în biruinţa finală.

Se înțelege, că pentru fapta aceasta guvernul dela Budapesta l-a trecut în rândul trădătorilor, cerând mitropoliei de la Sibiu să-l scoată, din slujba preoţească.

După 1 Decemvrie 1918, părintele Ion Moţa s'a înapoiat acasă, cu sufletul plin de bucuria izbânzii pe care o visase o viață întreagă. S'a așezat din nou la masa de redacţie, a făcut să reapară Libertatea, a fost câtva timp deputat în Camera dela București, a intrat în valurile politicei militante, dar n'a răbdat să rămână despărţit până la urmă de misiunea sa de preot. Pe bună dreptate, părintele Ion Moţa ar fi putut să ceară imediata sa reintegrare, fără multe formalități, în postul din care fusese scos fiindcă trecuse în România.

Era o pedeapsă, pe care noua stăpânire trebuia s'o șteargă dintr'o elementară datorie de recunoștinţă faţă de un gest plin de curaj și de patriotism.

Au trecut anii, și reintegrarea a întârziat să vină. Atunci, părintele Ion Moța s'a hotărât să candideze incă o-dată la postul de preot al Orăștiei, pe care-l părăsise în 1916. Alegerea s'a efectuat acum câteva săptămâni, iar părintele Ion Moța a întrunit unanimitatea absolută a voturilor exprimate. E lesne de înţeles pentru ce subliniem cu simpatia noastră această revenire. În aceste zile de antipatică parvenire a atâtor politiciani mediocri, cari, nemulţumiţi că din modești advocaţi de provincie au ajuns profesori de Universitate, înjură țara, — iată un fruntaș al vieţii noastre naționale, un om de talent și de convingere, un român în al cărui trecut nu se poate desluși nicio pată, care nu se sfiește să revină la îndeletnicirile sale de altădată, împărţindu-se cu aceeaș inimă împăcată între amvonul bisericii și masa de scris a redacției.

Părintele Ion Moța nu vrea să fie ministru, el nu cere slujbe și onoruri, el nu strigă laolaltă cu dervișii demagogiei în campanie electorală, el nu stă laolaltă cu Mozes Farkas în consiliul de administraţie al fabricei "Renner", — ci se mulţumește să fie, ceeace a fost și altădată: preot în Orăștie și redactor la Libertatea. E o lecție de virtute morală și de românism luminat, pe care nu știm câți dintre noi vor folosi'o ...

( Țara noastră. Director: Octavian Goga. Anul IX, No. 41, 7 octombrie 1928, pag. 1301 )

Părintele Ioan Moța

- de Horia Sima

Pe părintele Moța nu l-am cunoscut de aproape. Doar în momente fugitive din viața mea am avut bucuria să-i contemplu înfățișarea. Dar tocmai prin raritatea lor, aceste momente mi s-au întipărit adânc în minte și azi le scot la lumină ca o comoară de mare preț.

De câte ori mi s-a întretăiat calea cu Părintele Moța, m-am despărțit de el cu aceeași impresie neobișnuită a unei apariții de dincolo de veacuri. Aveam senzația că nu trăiesc în vremea mea, că mă aflam în fața unui mare preot al cultului zalmoxian. Parcă coborâse între noi din negura vremurilor, pentru a ne mângâia și încuraja cu slova înțelepciunii eterne. Pe slăvitul Deceneu nu mi-l pot închipui altfel decât sub înfătișarea senină și luminoasă a Părintelui Moța.

Consider o pierdere ireparabilă pentru experienta mea de viată ca nu am trăit în preajma acestui luceafăr al românismului contemporan. Ceea ce consemnez aici, pentru a servi la lămurirea portretului său spiritual, e mult prea puțin în raport cu zăcămintele interioare ale acestui om. Sărăcia contactelor directe le pot compensa numai într-o mică măsură cu ceea ce am aflat de la alți camarazi despre el și cu anumite lucruri ce se găsesc în Cartea Căpitanului. O bună și temeinică cunoaștere a Părintelui Moța e îngreunată și de împrejurarea că de la izbucnirea mișcării nationaliste, în anul 1922, a trăit mai mult în umbra fiului său. Toată atenția contemporanilor s-a concentrat asupra lui Ionel Moța, în timp ce Părintele Moța, a cărui biografie naționalistă continuă să se manifeste cu aceeași vigoare și sub steagul Legiunii, a fost considerat mai mult ca o personalitate a trecutului, care numai prin actul paternității păstra legături cu Mișcarea. O mare greșală, pentru că Părintele Moța, sub vălul de discreție care l-a caracterizat toată viața, a atins și pe planul trăirii legionare supremul grad de desăvârșire.

Aș vrea cu acest prilej să aduc omagiul meU vibrant tuturor acelor bătrâni în perioada de închegare a Mișcării, acelor legionari dintr-o altă generație decât a noastră, făuritori ai așezământului României Întregite, care n-au disprețuit drumul ales de acei tineri, care nu s-au închistat în viziunea trecutului lor, ci din întâia clipă s-au atașat Legiunii, constituind în jurul Căpitanului acea cunună maiestoasă de inteligență, valoare socială și caracter: generalul Macridescu, generalul Ion Tarnovschi, profesorul Corneliu Șumuleanu, profesorul Traian Brăileanu, Hristache Solomon, profesorul Ion Găvănescul, profesorul Ion Zelea Codreanu și preotul Ioan Moța. Se cuvine ca toate aceste figuri legionare să fie ridicate pe piedestalul care îl merită, pentru a se bucura de perpetuă recunoștintă și admirație din partea generațiilor viitoare, căci prezența lor în anii eroici ai Legiunii, când rădăcinile ei firave căutau să se prindă în pamântul patriei, a însemnat o certitudine și un îndemn pentru cei tineri. Acești oameni cunoscuți de toată nația, acordând încredere nelimitată Căpitanului, au certificat prin prestigiul lor seriozitatea întreprinderii de salvare națională.

Privită în ansamblul ei, viața Părintelui Moța se rupe în patru fragmente, fiecare având fizionomia lui caracteristică. Zic "se rupe", pentru că trecerea de la o etapă la alta nu se face evolutiv, ci printr-o ruptură, prin intrevenția unui eveniment de amplitudine națională, care smulge pe Părintele Moța din viața lui de până atunci și-l azvârle într-o altă viață. Întâia parte cuprinde perioada luptelor naționale din Ardeal, care ia sfârșit cu trecerea Părintelui Moța peste munți la București, în 1914; partea a doua îmbrățișează activitatea desfășurată de Părintele Moța în cursul războiului de reîntregire, la București, Iași și mai târziu în Statele Unite. Partea a treia e țesută în sprijinul mișcării naționaliste a tineretului român și apoi, în continuare, a Mișcării Legionare. Partea a patra închide ultimele reflexe ale acestei existențe sublime, după ce fiul își împlinește chemarea, căzând la Majadahonda.

Capitolul întâi și al doilea al vieții Părintelui Moța aparține istoriei generale a poporului românesc. El strălucește în panteonul gloriilor naționale de la începutul secolului al XX-lea alături de Goldiș, Vaida, Cicio Pop, Martin, Goga, Aurel Vlad, Aurel C. Popovici, părintelui Lucaci, și atâtia alții care au pus temeliile României Întregite. Nu se poate scrie istoria Unirii de la 1918 fară a se pomeni aportul Părintelui Moța la acest act epocal.

Marea existență legionară a Părintelui Moța începe a treia perioadă din viata lui. Momentul când această figură națională se orientează spre "noua viață" coincide cu momentul izbucnirii mișcării studenteșți. Așa cum exista o fază pre-legionară în istoria Legiunii, tot așa, paralel, putem urmări aceleași atașamente inițiale și aceleași desprinderi ulterioare și în viața marelui preot de la Orăștie. Peripețiile mișcării naționaliste a tineretului român se reflectă cu fidelitate în cursul accidentat ce-l ia existența Părintelui Moța după război.

Dacă privim harta spirituală și politică a Ardealului în momentul când la Cluj izbucnește mișcarea studențească, suntem surprinși de slaba rezonanță ce-a avut-o mișcarea tineretului universitar în vechea generație, generația Unirii. Cu rari excepții, cadrele conducatoare din Ardeal, aparținând tuturor partidelor, priveau cu rezervă și adeseori cu ostilitate mișcarea studențească. Nu-i descifra sensul. Nu-i înțelegea dimensiunea. De ce ies în stradă acești tineri, de ce pierd anii de școală în greve și manifestații, când în România Mare li se deschid atâtea posibilități? Sunt atâtea locuri vacante în Administrația Statului, în societățile particulare... în partide, care așteaptă numai să fie ocupate de oameni cu pregătire. Comportamentul lor e absurd. Nu sunt amenințați de șomaj intelectual, nu sunt victimele unei crize sociale. Se pot plasa îndată ce termină școala în cele mai bune condițiuni. Pentru ce sunt atunci nemulțumiți? În definitiv, părinții din generația Unirii pentru ce s-au sacrificat? Cu gândul să pregătească copiilor lor un trai mai bun. Ei n-au avut parte decât de zile grele. Trăind sub stăpânire străină, cu multă trudă au putut să urmeze școlile înalte. Acum fiind bătrâni, nu se mai pot bucura de viață. Roadele luptelor lor politice nu le mai pot culege ei. E rândul copiilor lor să profite de întocmirea României Mari, să ajungă departe... Toți tinerii care se aflau atunci pe băncile Universităților - în 1922 - puteau să se plaseze în condiții confortabile. Atunci pentru ce această risipă de energie și timp într-o agitație sterilă? Aceasta era mentalitatea predominantă în pătura cultă a Ardealului: neînțelegerea pentru tineret, dezaprobarea atitudinii lui, când atâtea lucruri folositoare puteau să facă atât pentru viitorul lor cât și pentru țară.

Și totuși adevărul era de partea noii generații. Ei, cei lipsiți de experiență, de merite istorice, de poziții sociale, ei care abia s-au plimbat cu nasul prin carte, tâlcuiau mai bine realitatea decât bătrânii cei înțelepți. Eroarea generației tranșeelor este că după ce au înfăptuit România Mare, nu au fost capabili să făurească un nou ideal național care să ia locul celui vechi, devenit inactual prin propria lui înfăptuire. Un neam nu poate trăi fară o aspirație. Un neam există istoricește atâta vreme cât își propune să înfăptuiască ceva. Acesta e idealul care antrenează energiile colective, dându-i un sens și o definiție. Dacă o națiune renunță la ideea unei întreprinderi colective, se predă singură morții. Semnele de descompunere nu vor întârzia să apară în corpul ei. Generația veche căzuse în fatala eroare să creadă că după realizarea Unirii nu mai e nimic altceva de făcut decât să ne păstrăm integritatea teritorială. O concepție imobilistă care secătuia viitorul de orice germen creator. Lipsa unui ideal a dus apoi la sterilitatea luptelor politice. Pentru ce luptau partidele? Pentru putere și căpătuială. Dar în orice Stat normal constituit, puterea este numai un mijloc prin care partidul care deține puterea înfăptuiește un program național. În programele partidelor existau de toate, afară de ideea care să ofere națiunii prospecția propriului său viitor. O națiune care nu-și proiectează viitorul, care nu-și făurește o strategie a existenței, planuri de lungă durată, mulțumindu-se să trăiască de azi pe mâine și să consume din patrimoniul căștigat de alții, în mod fatal va deveni prada altor națiuni care nu au renunțat la funcția creatoare a idealului. Nici granițele țării nu se pot apăra cu un neam redus la o concepție pur defensivă a rostului său în lume.

În viața generației mai vechi s-a produs o sincopă, o anormalitate funcțională, o incapacitate greu de explicat, de a se adapta noilor împrejurări. Statul condus de această generație, lipsit de resortul vital al idealului, lipsit de suflu creator, nu putea sfârși decât în catastrofă. În interior, poporul era sleit economicește de oligarhia liberalo-evreiască; în exterior, primejdia de la Nistru nu fusese eliminată, ci numai temporar îndepărtată. România Mare era clădită pe nisip și la cea dintâi furtună istorică se va nărui.

Atitudinea vechii generații ardelene era stranie. Cum se poate ca oameni abia ieșiți din lupta de emancipare politică a Românilor transilvăneni să întoarcă spatele noilor probleme și să se ocupe exclusiv de chestiuni meschine: cine să fie deputat, senator, primar, membrii în consilii de administrație, etc.? În definitiv era datoria ei să consolideze așezământul României Mari, nelăsând pe seama unor tineri răspunderea cumplită a viitorului național. Dar acești oameni nu numai că nu au intuit noile probleme, iar când s-au izbit de ele, nu numai că nu le-au rezolvat în spiritul intereselor supreme ale națiunii, dar s-au și pus de-a curmezișul tineretului ce nu voia să se lase expropriat de simțul prevederii, batjocorindu-l și prigonindu-l. Mi-aduc aminte, între alții, de Aurel Vlad de la Orăștie, mare figură națională, care ori de câte ori vorbea de Mișcare, o numea "Garda Nebunilor".

Tinerii care au intrat la Universitate după război au simțit prin instinct vidul politic și spiritual ce-l lăsa în urma ei vechea generație. Nu se puteau măsura cu această generație din nici un punct de vedere, dar simțeau că ceva nu funcționează bine în Statul român. Vechea generație mergea înainte la noroc, condusă de evenimente, fără a-și fauri o perspectivă, fără a scruta depărtările viitorului. În acest timp, primejdii mortale se acumulau atât în interiorul României cât și la hotare. Tinerii simțeau acest lucru, căci propriul lor viitor era în joc. Viitorul lor și al națiunii se conjugau, formând un tot inseparabil.

Una din puținele excepții ardelenești care a înțeles semnificația mișcării de la 1922 a fost Părintele Moța. El a luat atitudine contra curentului majoritar, contra mentalității meschine a vechii clase dirigente ardelenești față de zbuciumul studențimii. Când a aflat că fiul său se găsește pe baricadele luptei naționaliste, el nu l-a dojenit ca mii de părinți de atunci, nu i-a dat sfaturi de moderație, trezindu-i apetitul banului și al aranjamentelor personale, ci l-a lăsat să-si urmeze destinul său. A făcut chiar mai mult decât acest gest de înțelegere a lumii care se năștea și pe care o servea fiul său. Nu s-a mulțumit să se constiutie în spectator binevoitor al frământărilor noii generații, ci a intrat el însuși în luptă, cot la cot cu cei tineri. S-a solidarizat spontan cu aspirațiile noii generații, contribuind el însuși la elaborarea lor, cu entuziasmul unui tânăr din această generație. Într-o clipită a înțeles importanța istorică a acestei mișcări, oferind pentru susținerea ei nu numai ajutorul său material, dar și prestigiul de care se bucura în lumea românească de o parte și de alta a Carpaților.

Cum trebuie interpretată atitudinea Părintelui Moța față de mișcarea studențească?

Ar fi fundamental greșit să explicăm marea existență legionară a Părintelui Moța prin fiu, adică având un fiu excepțional înzestrat, acesta i-ar fi impus linia lui de conduită în viața publică. Viața Părintelui Moța a luat un alt curs decât al majorității generației lui prin propria lui putere interioară. Atașarea lui de lupta tineretului era consecventa logică a idealului pentru care se sacrificase până atunci și a cărui împlinire o trăise. Părintele Moța, susținătorul răzmeriței naționale a tineretului, este continuatorul Părintelui Moța care a înfruntat urgia maghiară. Chiar dacă nu l-ar fi avut pe Ionel, viața lui nu putea lua alt curs după război. El n-a fost captat de noua generație prin ascendentul fiului său, ci el însuși s-a rupt de cetățenii săi pentru a-și toarce mai departe firul propriei lui personalități. Părintele Moța era un naționalist de fond, de esență, nu de conjunctură. Un om închinat neamului, cu toate puterile sufletului său, nu putea acționa altfel. Se schimbase numai obiectivul naționalismului românesc, dar sensul lui autentic, adânc înfruntat în inima lui, rămăsese același. Înainte vreme luptase pentru crearea României Mari; acum, încadrat de tânăra generație, lupta pentru consolidarea edificiului ei. Părintele Moța nu avea nevoie de un imbold din afară pentru a descoperi unde zace centrul nevralgic al bătăliei istorice și unde poate să-și ofere și el contribuția. El și-a dat seama că întregirea țării nu asigură automat și viitorul ei. Mai trebuie să observi și ce adăpostești între fruntariile ei: un popor viguros sau un corp plăpând, ros de toate plăgile. România întregită nu era condusă cum trebuie. În timp ce partidele se luptau pentru putere, străinii o prădau ca stoluri de păsări răpitoare.

Părintele Moța nu numai că nu e tributar fiului său în noua orientare, dar el și-a crescut fiul în spiritul luptei pentru neam. Rar s-a văzut o mai perfectă continuitate între tată și fiu, în gând și faptă. Ce a făcut altceva Ionel Moța decât să urmeze pildele de patriotism și creștinism trăite în casa tatălui său? Tot ce a primit de acasă, tot ce-a moștenit din sânul familiei, a multiplicat, ducându-l la desăvârșire.

De la tatăl său învățase spiritul de dăruire totală pentru neam, fără subterfugii sau ambiții. A nu cere nimic pentru sine; a da totul pentru neam. De la tatăl său învățase valoarea tenacității în lupta națională. O luptă națională se desfășoară pe spații mari de timp și de aceea e necesar să fie susținută cu resursele eroismului de durată. Înfrângerile nu pot altera caracterul unui luptător, nu-l pot abate de la drumul său imperial.

Fiul preia formația luptătoare a tatălui, îmbogățind-o cu noi elemente. În ce constă aportul său?

- El duce linia de luptă a tatălui la plenitudine, pecetluind-o cu jertfa propriei lui vieți.

- Tălmăcește generației lui noul ideal național, impus de noile împrejurări istorice. Părintele Moța luptă pentru desăvârșirea ființei spirituale a neamului nostru. El învață pe români "ce înseamnă a fi Român". La o patrie lărgită, trebuie să-i corespundâ un suflet nou și un Stat nou.

De abia acum, înarmați cu aceste preliminarii și perspective, putem urmări etapa a treia din viața Părintelui Moța, care îi decerne titlul de mare existență legionară.

Chiar de la primele manifestări ale mișcării de la 1922, Părintele Moța susține lupta tineretului universitar prin cronicile ce le scrie în "Libertatea". Din acest moment gazeta lui se transformă într-un organ de propagare al noilor adevăruri. Tipografia "Libertatea" devine tipografia prin excelență a mișcării naționaliste. Aici apar nenumărate broșuri și manifeste. Aici își tipărește și Ionel Moța traducerea în românește a "Protocoalelor Înțelepților Sionului", cu comentarii de profesorul I. C. Cătuneanu.

Eram elev de liceu la Făgăraș în perioada complotului studențesc și a procesului Manciu. Aveam abonată "Libertatea" și din foaia Părintelui Moța am aflat de isprăvile Văcăreștenilor. În paginile ei le-am admirat pentru întâia oară chipurile lor mândre. Grație acestei gazete mi s-au transmis cele dintâi cunoștinte despre mișcarea studențească și de atunci s-au pus bazele convingerilor mele de mai târziu. Cum am putut verifica ulterior, același fenomen s-a produs cu mulți alți tineri. Formația lor naționalistă a fost rezultatul hranei spirituale ce o primeau săptămânal prin foaia Părintelui Moța, larg răspândită în Ardeal. Nu puțin a contribuit "Libertatea" și la victoria Ligii în alegerile din anul 1926. Țărănimea ardeleană prin această foaie a luat la cunoștință de existența noii grupări politice și de țelurile ei.

Trebuie să ne imaginăm tristețea Părintelui Moța când a aflat de prăbușirea Ligii. Cu câtă bucurie a lucrat alături de fiul său și toți tinerii pentru triumful curentului naționalist. Câtă trăire, câți bani, câte nopți, câte speranțe a investit în acțiunea politică a profesorului Cuza. Și acuma totul zăcea la pământ. Durerea Părintelui Moța trebuia să fi fost și mai mare decât a Văcăreștenilor, pentru că nu se mai afla la vârsta când putea să ia de la început o acțiune falimentară. Putea foarte bine ca după această experiență dezastruoasă, sa se retragă din viața politică și să își vadă de bătrânețele lui. Dar n-a fost așa. Cu o tărie de necrezut a depășit și el criza și s-a alăturat celor tineri, când aceștia au pus bazele unei noi organizații.

Nu știu dacă Părintele Moța a aparținut formal Legiunii, dar ceea ce trebuie menționat e că din primul ei ceas de naștere a fost prezent în luptă. Revista "Pâmântul Strămoșesc", apărută la 1 August 1927, nu ar fi putut vedea lumina zilei fără ajutorul său. Când Căpitanul a luat hotărârea de a scoate o foaie legionară, a constatat că nu avea bani. "Dar o foaie costă bani și noi nu aveam. Ce facem? Să-i cerem Părintelui Moța să ne-o scoată pe credit, în vechea tipografie a "Libertății" de la Orăștie. Răspunsul ne-a venit afirmativ. Părintele ne va scoate foaia, iar noi urmând să platim din abonamente și vânzare". Tipografia de la Orăștie nu era o întreprindere care să-și poată asuma riscurile imprimării unei reviste necunoscute. Dar el nu și-a facut nici un calcul, când a dat răspunsul Căpitanului, deși știa prea bine că uneori plata revistei va întârzia, iar alteori nu va acoperi cheltuielile de tipărire. În fața necesității ca noua organizație să poată dispune din primul moment de un organ de afirmare a ideilor ei, poate celelalte socoteli cădeau pe al doilea plan. Există un paralelism între înființarea Legiunii și mâna întinsă a Părintelui Moța ce-a găsit-o Căpitanul în ceasul când a hotărât scoaterea revistei. Două redute mai rămăseseră în picioare din falnica mișcare de odinioară: acei câțiva tineri care puseseră bazele Legiunii, iar, la Orăștie, complexul ziaristico-tipografic al Părintelui Moța. Cu tipărirea revistei nu s-a încheiat contribuția Părintelui Moța la urnirea Legiunii. Întocmai ca în anii de exaltare al mișcării studențești, 1922-1925, "Libertatea" va susține paralel mișcarea, răspândind valuri de propagandă legionară în masele populare, al cărei efect se va vedea mai târziu, în timpul campaniilor electorale din 1932-1933.

Cărările vieții mele, petrecută prin alte locuri, m-au împiedecat să-l cunosc mai îndeaproape pe Părintele Moța. Nu l-am întâlnit decât de trei-patru ori în viață. Așa cum îl vedeam de departe, cu ochii închipuirii, Părintele Moța era pentru mine o figură mitică, un monolit al istoriei românești, o sinteză inalterabilă a virtuții lor străbune. Întâia oară l-am văzut pe Părintele Moța în localul poliției din Deva. Era după împușcarea lui Duca. Ieșit din închisoarea Caransebeș, în ajunul Crăciunului, mă dusesem să petrec sărbătorile în familia soției mele, la Brad. În noaptea atentatului, am fost ridicat de jandarmi în urma unui ordin venit de la Caransebeș, transportat mai târziu la Legiunea de Jandarmi din Deva și apoi la chestura aceluiași oraș. Aici trebuia să poposesc până după masă, când, însoțit de polițiști, urma să iau trenul spre Caransebeș.

La chestura din Deva se aflau arestați toți fruntașii legionari ai județului Hunedoara. Într-o încăpere mai mare, așezați pe niște lavițe, la o masă lungă, am numărat vreo 20 de persoane. Noaptea se îngâna cu ziua. Deasupra, un bec atârnat de tavan, răspândea o lumină gălbuie. Am descoperit repede între cei prezenți figuri cunoscute de camarazi. În mijlocul mesei, zăresc un preot. Mi se spune că e Părintele Moța. Mă apropii și îl salut cu sfială.

De statură mai mult scundă; un trup bine legat și vioi în mișcări. Vorba curgea domoală din gura lui; gesturi rare și semnificative. Ochi albaștri, luminoși și plini de bunătate, azvârleau, din când în când, scânteieri de cremene, ca ale Moților din care se trăgea.

Pe cât de mult m-a bucurat că m-a învrednicit Dumnezeu să cunosc pe marele preot al românismului, pe atât de adânc eram tulburat de prezența lui în acest local. Cum se poate săvârși o asemenea ticăloșie? Această venerabilă figură a Ardealului să fie ridicat din pat în miez de noapte și târât ca un delincvent oarecare la un comisariat de poliție! Eram adânc revoltat de tot ce se întâmpla. Oameni care nu aveau nimic comun cu atentatul erau victimele represaliilor. N-am aflat de moartea lui Duca decât în momentul când am pășit pragul Legiunii de Jandarmi. Dar nu ne miram de aceste abuzuri. De la guvernul liberalilor te puteai aștepta la orice încălcări de legi. Dar ce căuta Părintele Moța între noi? După câte știam, nu deținuse nici o funcție în Mișcare. Singura lui vină nu putea fi decât aceea că era tatăl lui Ionel Moța.

Cine dăduse acest ordin scelerat? Victor Iamandi, subsecretar de Stat la Interne. Și cine era acest individ? Ce state de serviciu prestase națiunii române? O creație ieșită din smârcurile politicianismului român. Și cine era Părintele Moța, care ședea pe laviță cu capul între mâini, în lumina palidă a becului? Un descendent al nemuritorilor Daci și un fauritor al așezământului României Mari. Iamandi, deținând pe Părintele Moța, nu ordonase o arestare în plus peste miile de arestări ilegale săvârșite noaptea aceea, ci arestase însăși ISTORIA. Numai gândul de a săvârși o asemenea nelegiuire trebuia să cutremure pe orice om care a învățat ceva din trecutul neamului nostru. Din închisorile ungurești ale Seghedinului, Părintele Moța ajunsese în închisorile României Mari, pentru a cărei înfăptuire pătimise toată viața. Un fior de groază mă cuprinse în fața acestui sacrilegiu național.

Eram îngrijorat când am ajuns la comisariat de vestea ce mi-o comunicase maiorul de jandarmi. Cu o vădită satisfacție mi-a spus despre Corneliu Codreanu că fusese găsit și împușcat. "La ora actuală a început să-i creascã iarba pe burtă". Eram năucit. Când l-am văzut apoi pe Părintele Moța mă gândeam cu groază sa nu fi avut și fiul său aceeași soartă. M-am ferit sa spun ceva pentru a-i cruta bătrânețile.

M-am așezat la masă într-un colț, ascultând ce spuneau ceilalți. Părintele Moța devenise figura centrală a acestei reuniuni. Toți îi puneau întrebări și îl ascultau cu evlavie. Răspundea calm, fără sa se observe nici un semn de nervozitate. Ca și cum ținea o lecție politică. Ne explica originile atentatului și inevitabilitatea lui. Duca se întrecuse cu sălbăticiile. Pe măsură ce vorbea mă linișteam și eu. Nu putea sa fie adevărată vestea ce mi-o azvârlise în față cu atâta brutalitate maiorul de jandarmi. Ma așteptam în continuare sa aducă vorba de fiul său. Nimic. Se menținea în cadrul considerațiilor generale, fără sa trădeze prin nici un gest neliniștea ce-o simtea pentru Ionel. La sfârșitul discuțiilor, după câteva clipe de tăcere, cade ca o sentință grea ultimul lui cuvânt:

"Urât moare Duca".

Aceste cuvinte mi s-au întipărit cu litere de foc în memorie. De două ori murea urât Duca: pedepsit pentru crimele ce le săvârșise contra tineretului și murea urât, însoțit de blestemele miilor de familii, călcate în acea noapte de jandarmi și poliție.

Dar nici după acest verdict istoric, nici o aluzie la fiul său, nici un semn de îngrijorare, nici o încercare de a-și manifesta neliniștea personală. Părintele Moța crescuse și mai mult în ochii tuturora. Ce om, ce ținută, ce lecție de demnitate omenească și câtă liniște vărsa în sufletele noastre agitate!

De obicei, când auzi de o personalitate de rang național, imaginația intră în funcțiune, completând tabloul cunoștințelor cu elemente subiective. Când ai apoi prilejul să confrunți imaginea făurită de departe cu realitatea vie a personajului, nu ești cruțat de decepții. Întâlnirea mea cu Părintele Moța a avut un efect invers, întărindu-mi mai mult venerația ce i-o purtam. Părintele Moța aparținea într-adevăr celei mai înalte categorii de fruntași ai națiumi, o excepție între elitele neamului, un principe al spiritului și al vrerii românești.

A trebuit sa treacă patru ani ca să-l revăd pe Părintele Moța și tot într-un moment crucial pentru Legiune, la înmormântarea fiului său la București. Și atunci numai o clipă l-am zărit în furnicarul de oameni, la ieșirea din biserică, pe când se forma cortegiul. Pășea încovoiat, ducându-și nepoțeii de mână. Pe fața lui, o liniște adâncă. Părea absent dintre oameni, de la ceremonialul ce se desfășura împrejur, cu prjvirea pierdută într-o altă lume, ale cărei taine numai el le înțelegea.

În acele zile de doliu, o foaie de dreapta, mi se pare "Porunca Vremii", dintr-un zel deplasat, scrisese că Părintele Moța a suportat "eroic" moartea fiului său, "fără a scoate o lacrimă". Era o exagerare. Au plâns amarnic amândoi bătrânii. Nu e nici o umilință și nici un semn de slăbiciune interioară ca să-ți exteriorizezi durerea pentru un scump dispărut. Cu atât mai mare e gloria unui sacrificiu cu cât și rana ce-o lasă în suflet e mai adâncă. Cum Părintelui Moța i s-a părut aprecierea nepotrivită, punându-l ca părinte și ca om într-o falsă lumină, a publicat o scrisoare în care nega presupusul său "eroism". "Plângem că avem ce plânge...", mărturisea Părintele Moța. În aceste câteva cuvinte concentrase tot ce putea spune despre cumplita lor durere.

Cu căderea lui lonel Moța pe frontul spaniol se încheie a treia etapă din viața Părintelui Moța. Odată cu așezarea osemintelor fiului său în mausoleul de la Casa Verde, începe și amurgul marii lui existențe legionare. În epopeea din Spania al cărui protagonist fusese fiul său, se consumase și propria lui personalitate. Prin vlăstarul său prea iubit, el însuși se îngropase pentru lumea aceasta, trăind mai departe cu trupul numai ca o umbră a celui ce a fost mai înainte. Mișcarea apucase în larg prin impulsul jertfei de la Majadahonda și își împlinise totodată și conținutul ei doctrinar. De el nu mai era nevoie. Se va retrage din vâltoarea luptelor zilnice, urmărind cu bucurie străduința altora, iar el își va împărți restul vieții între amintirea fiului său și dragostea pentru nepoței. Marele preot al românismului ajunsese la zenitul existenței lui legionare. În etapa finală a vieții lui, 1937-1940, se închide în restriștea casei de la Orăștie, de unde își trimite ultimele reflexe și binecuvântări peste poporul românesc, dispărând apoi într-un maiestos apus de soare.

În timpul alegerilor din 1937, Căpitanul l-a rugat pe Părintele Moța să accepte să figureze în fruntea listei din Capitală, ca un omagiu adus tatălui celui căzut la Majadahonda.

Populația Capitalei, care facuse o primire de neuitat eroilor întorși pe scut, avea încă odată prilejul să-și arate dragostea și recunoștința pentru această familie care s-a sacrificat permanent pe altarul Națiunii. Părintele Moța s-a supus hotărârii Căpitanului, deși pe el ca om nu-l interesa un loc de deputat în Parlament. El întorsese spatele acestei lumi și nu traia decât cu nădejdea revederii cu fiul său în ziua Învierii. Dar cum în testamentul său Ionel Moța nu ceruse altceva Căpitanului "decât doar biruința", nici Părintele Moța nu putea lipsi de la această bătălie legionară. Un singur moment doar s-a desprins din orele lui predilecte de meditație și rugăciune în aceste alegeri, pentru ca apoi să revină în pacea inimii lui.

Prigoana carlistă l-a cruțat pe Părintele Moța. Nu din cine știe ce considerații etice. Stăpânirea l-a socotit destul de lovit prin moartea fiului său ca să mai poată reprezenta un "pericol public" și să fie nevoie de internarea lui. Dar dacă n-a avut parte de umilințele lagărului, a sângerat din mii de răni când începuse calvarul Legiunii. Ce folos că el era liber când cădeau unul după altul stejarii Legiunii? Niciodată ca atunci n-a regretat că Ionel nu mai este în viată!

O, cum s-ar fi pus de-a curmezișul planurilor criminale ale regelui! Cu spiritul lui de hotărâre implacabilă, cu curajul lui înspăimântător, ar fi băgat groază în dușmani, obligându-i să bată în retragere, cum s-a petrecut și alte dăți.

Abia în vara anului 1940, numele Părintelui Moța reapare în viața publică. Venise la București să se intereseze de soarta țării. Nimic nu-l putuse urni până atunci de la Orăștie. Dar acum s-a smuls din lumea gândurilor și amintirilor și a apucat din nou toiagul luptei pentru neam. După pierderea Basarabiei, după ciopârțirea Bucovinei, și Ardealul lui scump era amenințat. Îi murise fiul pe front, Căpitanul și toți marii legionari fuseseră asasinați, iar acum nu-i mai rămăsese nici mângâierea să închidă ochii în țara întregită. Din nou s-a trezit în el energia străveche. A descins la București ca să vadă cu ce se poate ajuta în toiul frământărilor pentru salvarea țării și definirea poziției legionare în fața catrastofei prevăzute de Căpitan.

Nu avusesem încă prilejul să-l întâlnesc pe Părintele Moța, când am citit niște declarații ale sale în "Porunca Vremii", privitor la diversele chestiuni la ordinea zilei. Între altele i s-a pus întrebarea cine ar putea să ia conducerea Mișcării după dispariția Căpitanului? Spre uimirea mea, s-a referit la mine, nu mai știu exact în ce termeni. Am fost surprins de această declarație, pentru că era persoana de la care mă așteptam mai puțin la acest gest. Niciodată n-am trăit în intimitatea lui, niciodată n-am avut prilejul să stau temeinic de vorbă cu el și nici nu îi strânsesem măcar mâna din acea noapte de pomină petrecută la comisariatul din Deva. Eram sigur că nu-și mai aduce aminte de mine. Manifestarea Părintelui Moța era cu atât mai neașteptată cu cât nu avea nici o legătură cu preocupările și activitățile mele de atunci. Niciodată n-am vorbit de această eventualitate nici cu cei mai buni prieteni ai mei, punând întotdeauna pe primul plan obiectivele de luptă ale Mișcării. Chestiunea succesiuni o va rezolva timpul și împrejurările.

Făcându-mi-se legătura cu Părintele Moța, am putut să-l vad în a doua jumătate a lunii august 1940. M-am ferit să aduc în discuție declarațiile sale din "Porunca Vremii" și nici el nu le-a amintit. Am examinat poziția Mișcării Legionare față de pretențiile maghiare, chestiune foarte delicată, căci aceste pretenții erau sprijinite în acel moment de puterile Axei. I-am expus punctul meu de vedere, pe care îl făcusem cunoscut dealtminteri tuturor factorilor politici ai țării, în frunte cu regele, și anume că fără o schimbare internă, prin formarea unui guvern de predominanță legionară, Ardealul nu poate fi apărat. Nici regele și nici guvernul Gigurtu nu poate opune "un non possumus" la Berlin și Roma, din cauza lipsei lor de autoritate. Numai dacă ar fi obligate la o confruntare directă cu Mișcarea, aceste puteri ar putea fi determinate să își schimbe atitudinea. Mi-a aprobat părerea și mi-a declarat că acest punct de vedere îl va susține și el.

Pentru întâia oară mă aflam singur în fața marelui preot al românismului. Prin câte trecuse acest om, câte dureri îl încercaseră, și totuși noianul de suferințe și greutăți nu-i putuse altera bunătatea și înțelepciunea. Convorbirea s-a desfășurat caldă și odihnitoare, deși trăiam în mijlocul unor evenimente grave. Părintele Moța privea departe lucrurile, constituindu-se în martor atemporal al țării. Cântărea toate eventualitățile și se întreba chiar dacă țara, fără Ardeal, ar mai fi valabilă. Simțeam cum durerea îi strângea inima. "Asta ar fi prea mult. Dar Dumnezeu ne va ajuta să scăpam și din acest necaz".

După consultările avute în Capitală cu fruntașii legionari și fruntașii ardeleni din alte partide, a luat trenul înapoi spre Orăștie în seara de 30 August, cu sufletul turburat de negre presimțiri. Tocmai fuseseră urgent convocați la Viena, Gigurtu și Manoilescu. De abia ajuns la Ploiești, doi agenți pătrund în compartiment și îl roagă să se înapoieze la București, unde este așteptat de Majestatea Sa Regele. Părintele Moța a stat o clipă nedumerit. Niciodată nu avusese parte de o astfel de onoare. Mult mai bucuros și-ar fi continuat drumul spre scumpa lui Orăștie, mai ales că bănuia motivul acestei invitații urgente și neobișnuite, decât sa dea ochii cu sângerosul domnitor. Dar atitudinea agenților nu mai lasă nici un dubiu asupra intențiilor lor, dacă ar fi refuzat.

Tocmai se pronunțase arbitrajul de la Viena. Țara nu aflase încă de împărțirea Ardealului. Regele convocase în grabă un Consiliu de Coroană chiar pentru noaptea aceea, destinat nu să delibereze, ci pur și simplu să se împărtășească din fructul veninos al politicii lui externe. Răspunsul trebuia dat în câteva ore, căci decizia Puterilor Axei avea caracter ultimativ. În palat se adunaseră membri al guvernului Gigurtu, șefii de partide și Horia Codreanu. Acesta din urmă nu avea nici o calitate să participe la un Consiliu de Coroană. Dar regele, încolțit de evenimente, avea nevoie de nume de rezonanță națională, pentru a da țării impresia că toate partidele sunt alături de el, în acest ceas greu al istoriei. Tot pentru a-l face complice la falimentul politicii lui externe a fost cules de pe drum Părintele Moța și adus în grabă la palat. Numele de Codreanu și Moța, apărând printre ceilalți participanți la Consiliu, vor certifica țării că și Garda de Fier a aprobat arbitrajul. Mai făceau parte din guvernul Gigurtu legionarii dizidenți Noveanu, Bideanu și Budișteanu, care au refuzat să se supună somațiilor Forului Legionar de a-și da demisia. Cei trei, încadrați de Părintele Moța și de Horia Codreanu, erau considerați de rege suficient de reprezentativi ca să implice și Legiunea în actul cedării Ardealului de Nord.

Consiliul de Coroană a aprobat arbitrajul de la Viena. Comunicatul apărut a doua zi era în așa fel redactat încât lăsa impresia că hotărârea s-a luat în unanimitate. Nu se făcea mențiune nici de dezbaterile ce au avut loc și nici de personalitățile care au votat contra acceptării deciziei Puterilor Axei. Părintele Moța a fost adânc revoltat de procedura infamă a regelui, care, săvârșind un nou abuz, ascunsese cursul real al dezbaterilor din Consiliu. Tocmai el, Părintele Moța, care toată viața lui luptase pentru cauza Ardealului să fie trecut acum în rândul acelora care ratificaseră amputarea lui.

Vine biruința. Acel pe care îl propusese șef al Legiunii, ajunge într-adevăr în fruntea ei. În acele zile de triumf și bucurie, Părintele Moța se retrage iarăși în uitarea de la Orăștie. Nu l-am văzut niciodată la sediu, la președinție sau la manifestațiile noastre din lunile Septembrie și Octombrie. N-a venit să-mi ceară nimic sau să-mi dea vreun sfat, vreo sugestie. Ca și cum nu exista. Cursul vertiginos al evenimentelor m-au împiedecat să-l caut eu la Orăștie, așa cum se cuvenea. Fără îndoială că privea cu mulțumire învierea neamului, dar după pierderea lui Ionel, el nu mai avea nimic de așteptat de la viață, decât să se bucure că jertfa fiului său și a atâtor legionari nu fusese zadarnică.

N-a lipsit în schimb de la manifestația din 8 Noiembrie 1940, când Iașii a fost proclamat oraș al Mișcării Legionare. Legionarii din toată țara se întorceau la izvoare, la locul de unde a țâșnit sfânta flacără a redeșteptării naționale. Atunci de abia s-a rupt și marele preot al românismului din singurătatea lui pentru a lua parte la pelerinajul spre Mecca legionarismului. Părintele Moța, la tribuna de onoare, cu profesorul Codreanu și toate notabilitățile Statului în frunte cu regele și Antonescu, a trecut în revistă nesfârșitele șiruri de legionari, în care cămășile verzi alternau cu admirabilele costume naționale din Bucovina și Moldova de Sus. Am fost apoi împreună la masa care s-a dat de autoritățile locale în Palatul Administrativ, de unde se putea contempla toată panorama Iașilor. A fost ultimul moment bun ce l-am avut cu Antonescu, înainte ca intrigile ce se țeseau în jurul lui să-și producă primele efecte. La aceeași masă se aflau adunați, într-o atmosferă intimă și degajată, regele, regina, Antonescu cu doamna, eu și soția mea, Părintele Moța și profesorul Codreanu, apoi doamna Codreanu și doamnele fruntașilor legionari căzuți în prigoană, și chiar lume din provincie, cum era mama lui Petru Fleschin, în frumosul ei port sibian. Trecând peste orice forme de protocol, de la rege până la aceste mame-eroine, lumea s-a întreținut cu cea mai mare cordialitate. Părintele Moța a fost salutat cu venerație de toată lumea și cu lacrimile în ochi mi-a exprimat mulțumirea de a fi asistat la serbările de la Iași.

Cu această bucurie a coborât în mormânt. Din cauza oboselii drumului și a frigului a contractat o răceală care a evoluat apoi într-o pneumonie. Internat într-un sanatoriu din Capitală și-a dat obștescul sfârșit în 20 Noiembrie 1940. Cum pe atunci generalul Antonescu se afla la Berlin și eu aveam răspunderea țării, am dispus să i se facă funeralii naționale. În Piața Gării de Nord, sicriul cu resturile pământești a primit onorul tuturor organizațiilor din Capitală. Apoi, cu un tren special, osemintele lui au fost duse la Orăștie, unde a avut loc înhumarea, în prezența miniștrilor Petrovicescu și Mareș și a fruntașilor legionari. Alături de armată, delegații legionare din Ardeal au adus ultimul salut marelui luptător naționalist.

Dumnezeu i-a rezervat mângâierea să închidă ochii în plină biruință fără să mai vadă urâciunea zilelor care au urmat în Ianuarie, când Antonescu, călcându-și angajamentele luate și trădând Legiunea, a trimis din nou la închisoare și la moarte mii și mii de legionari.

Din evocările de până acum, deși reduse la instantanee din viața Părintelui Moța, vom încerca să desprindem trăsăturile esențiale ale personalității lui.

- Model de tată. Părintele Moța nu și-a oblojit fiul, ferindu-l de greutăți sau dezvoltându-i pofta unei vieți ușoare, ci de copil l-a crescut în cultul sacrificiului pentru neam și Hristos.

- Model de preot. Părintele Moța este icoana adevăratului preot, care nu se lasă ispitit de măriri și satisfacții omenești, ci pururea căuta slava lui Dumnezeu și înălțarea Neamului.

- Exemplu sublim de patriot român. Părintele Moța este echivalentul din Biserica Ortodoxă al Părintelui Vasile Lucaci din Biserica Unită. Amândoi au luptat ca niște lei sub unguri și amândoi au trecut apoi munții pentru a predica cu glas de profet crezul eliberării Ardealului.

- O mare existență legionară, realizată în condiții aparte și poate unice, printr-un salt calitativ din vechea în noua generație, cu o discreție desăvârșită și cu abnegație totală, preferând să acționeze permanent în umbra fiului său. Părintele Moța a iubit Legiunea cu pasiune, dăruind totul fără să ceară nimic.

Pe acest om unilateral apreciat, necunoscut legionarilor sub aspectul adâncimilor spirituale, să-l cinstim așa cum trebuie, așezându-l între marii noștri înaintași.

Horia Sima





  • Comentarii
  • Comentarii pe Facebook
  • Statistici

Puteți folosi tag-urile HTML bold, italic, underline.
Comentariile care conțin: insulte, atacuri la persoană, chestii rasiste sau alte mizerii, vor fi șterse. De asemenea îmi rezerv dreptul de a șterge comentariile care îmi displac.

Numele:

E-mail (nu va fi publicat):

Website (nu este obligatoriu):

Mesaj:

Încă nu este implementat.